Povestea lui BufPuf

— De ce a apărut Cuibul BufPuf —

Într-un colț liniștit al pădurii, într-un copac cu ramuri moi ca perna, trăia un pui de bufniță pufoasă pe nume BufPuf.

BufPuf era diferit de ceilalți pui. Nu suporta fumul focurilor de tabără, strănuta de la polenul florilor și nu se putea hrăni cu prea multe.

— „Ești prea sensibil, BufPuf!”, râdeau ceilalți pui.

Dar mama lui îi spunea mereu:
— „Sensibil nu înseamnă slab. Sensibil înseamnă că simți lumea mai intens. Și asta e un dar, nu o problemă.”

Zi după zi, BufPuf căuta un loc unde să se poată juca fără grijă. Încerca să zboare cu ceilalți, dar vântul îi răcea aripile. Încerca să se ascundă prin iarbă, dar praful îi înțepa nasul. Până într-o zi…

Într-o dimineață cu soare moale, BufPuf a visat un loc: un cuib mare, aerisit, fără mâncarea ce nu îi priește, fără praf, fără parfumuri, fără nimic care să-l pună în primejdie. Un loc unde puii ca el — sensibili, dar curioși — să se poată juca în siguranță.
S-a trezit cu ochii mari și inima hotărâtă:
— „Îl voi construi. Pentru mine. Și pentru ceilalți ca mine.”

A strâns rămurele moi, a găsit ferigi care nu făceau mâncărimi, a vorbit cu vântul să sufle ușor și a întrebat luna ce culori calme să aleagă. Zi după zi, a crescut Cuibul BufPuf — un loc unde totul era gândit cu grijă, cu empatie și cu joacă în inimi.

Și, curând, au venit și alți pui. Unii strănutau des. Alții nu puteau mânca prea multe alimente. Unii aveau pielea delicată ca petalele. Dar aici, în cuibul lui BufPuf, toți se simțeau în sfârșit acasă.

Iar părinții?
Ei își lăsau grijile la ușă. Găseau o masă unde să lucreze, o cafea caldă, și — mai ales — liniștea că cei mici sunt bine. Cu adevărat bine.

De atunci, Cuibul BufPuf nu e doar un loc.
E un început. O lume în care sensibilitatea e văzută, înțeleasă și iubită.